La jumătatea secolului al XIX-lea un număr mare de români au continuat să trăiască în afara granițelor principatelor. Dintre provinciile aflate sub dominație straină, românii din Transilvania au apărat cel mai ferm existența lor națională. Ei erau conștienți de drepturile istorice ale națiunii lor în această provincie și aveau în urma o lungă perioadă de luptă comună care le-a conferit unitate, beneficiind si de instituții care au susținut permanent lupta națională: biserica și școala. Conducătorii românilor erau preocupați și de lupta politică. Ei au respins pactul dualist din 1867, prin care se crease Austro-Ungaria ca parteneriat între germanii din Austria și unguri, pentru că distrugea existența separată a Transilvaniei, unind-o cu Ungaria. Plină de semnificație este și istoria școlii românești din Transilvania, în condițiile în care a rămas un element de susținere și promovare a naționalitații românești și după 1868. Deși în timpul dualismului efortul pentru învățământ al națiunii române crește în intensitate, deși posibilitățile sale se lărgesc, apariția puterii de stat zădărnicește eforturile românilor. Dacă transpunem trecutul școlii în mediul social viu care a creat-o, dacă explorăm multiplele sale deschideri de ordin spiritual și material, dacă racordăm fenomenul național la un context mai larg, istoria învățământului devine unu dintre cele mai fertile domenii ale istoriei societății în ansamblu ei. Debutul școlar al statului dualist maghiar s-a făcut prin cunoscuta lege XXXVIII a lui Iosif Eotovoș, din 1868 care croiește cadrul juridic al evoluției ulterioare a învățământului. Legea prevedea obligativitatea frecventării școlii pentru copii între 6-12 ani, obligativitatea cursurilor de repetiție până la 15 ani, obligația satelor cu cel puțin 30 de copii, lipsiți de o școală confesională, de a ridica și întreține o școală comunală, impunea o pregătire de specialitate pentru învățători, stabilea conițiile pe care trebuiau să le îndeplinească edificiile școlare, prescria obiectele obligatorii de studiu, fixa durata anului școlar. Alături de școliile confesionale, întreținute de biserică, ea insituia două categorii noi de instituții de învățământȘ școlile de stat și școlile comunale, aceastea din urmă înteținute material de comunități dar dependente exclusiv de stat. Ambele categorii de școli vor avea ca limbă de predare în mod curent limba maghiară, unele vor fi bilingve și numai o mică parte vor folosi limbile nemaghiare. Ca instituție creată, potrivit acestei legi, pentru pregătirea învățătorilor, Liceul pedagogic, a fost înființat în 1870, sub numele de ,,Școala de Stat pentru pregătirea învățătorilor”, menționată și sub numele de ,,Preparandia de Stat” din Deva. Instituția menționată și-a început activitatea la Deva, pe 1 octombrie 1870, și a reprezentat de la început o instituție școlară care și-a adus contribuția la dezvoltarea învățământului primar de stat și a școlii poporale. În anul deschiderii, școala a avut trei clase I. În una din clasele I, cu o durată de predare de trei ani, predarea se făcea în limba română, iar în altă clasă I, tot cu o durată de predare de trei ani, se făcea limba maghiară. În cea de-a trei clasă I, cu o durată de predare de numai un an au fost înscriși elevi care aveau o pregătire mai mare decât s-a cerut celor I cu o durată de predare de trei ani. La deschiderea cursurilor, fiecare dintre cele trei clase aveau câte 8 elevi, în total 24 pe școală. Pe lângă această școală, în același an s-a creat o școală de aplicație cu durata cursurilor de șase ani. În anii următori pe lângă școala de aplicație s-a creat și un curs de repetiție care a avut însă o frecvență destul de slabă. Școala a funcționat în clădirea principală tezauriatului Parva Curia, clădire folosită până atunci ca spital de către o unitate militară, stabilită temporar în Deva. Clasele de aplicație au funcționat într-o clădire cu fațada spre Strada G. Barițiu, care în 1913 a fost demolată pentru a se construi o nouă clădire, terminată în 1914. Datorită creșterii numărului de elevi, s-a deschis și un internat al școlii în anul 1882/1883, transformându-se o clădire mai veche, iar în 1892 a fost construit un nou internat. În același an s-a construit și Sala de gimnastică. În anii care au urmat școala românească din Transilvania avea de înfruntat o siuație și mai grea determinată de impunerea în școli a limbii maghiare. Toate cele douăzeci de preparandii de stat care se înființează conform legii din 1868 - din care 5 în Transilvania - aveau ca limbă de predare limba maghiară și numai cea din Deva funcționa cu un curs paralel în limba română. Până în anul școlar 1874/1875 în secția română a școlii devene toate obiectele s-au predat în limba română. Din anul școlar menționat s-a trecut la predarea unor obiecte în limba maghiară. Prin legea 18 din 1879 se introducea obligatoriu limba maghiară în toate școlile primare publice. Legea s-a răsfrânt și asupra școlilor pedagogice. În preparandii limba maghiară trebuia să se însușească în așa măsură, încât absolvenții intrți în funcție să fie capabili să vorbească și să scrie bine în această limbă pentru a da rezultate bune la școala elementară. În vara anului 1880, ministrul cultelor și învățământului public din guvernul maghiar, Trefort Agoșton, aflat în vizită la Deva, a dispus prin Ordinul nr. 27364 din 15 octombrie 1880, înființarea, pe lângă Școala normală, a unei școli profesionale de meserii și comerț, care avea și cursuri serale pentru ucenici. Acest curs a funcționat pe lângă școală, separat sau ca sectie, până în anul 1910, întrucât în anul 1906, Consiliul primăriei orașului Deva, respinge propunerea de a înființa o școală economică pe motiv că o asemenea secție există și în cadrul școlii normale de învățători. Anul 1882 marchează în evoluția școlii trecerea de la durat cursurilor de trei ani, la durate de patru ani. Desființarea după 1880 a claselor paralele de limba română a avut drept consecință scăderea efectivului școliide la 60-80 de elevi la 40-45. La 3 februarie 1887 cu ordinul nr. 11748/1886, școala a primit aprobarea ministerului pentru introducerea limbii române ca obiectiv obligatoriu. Ca urmare a acestei măsuri, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, efectivul de elevi a crescut, iar școala a cunoscut cea mai mare dezvoltare din peroada de funcționare. Din anul 1916 șscoala este evacuată la Budapesta, unde a funcționat ca unitate separată până în anul 1918. Înfăptuirea României Mari la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, a creat un cadru favorabil pentru dezvoltarea societății românești. Dar România Mare nu a însemnat doar granițe lărgite și provincii reunificate; a însemnat un nou sistem social și un nou sistem politic, respectiv un nou sistem de educație. Primul an școlar sub administrație românească a școlii s-a deschis la 12 octombrie 1919, sub conducerea directorului Constantin Sporea. Școala își continua activitatea sub numele de ,,Școala normală de băieți”. Din 1919 până în 1925, durata cursurilor a fost de opt ani. Prin legea de Organizare a învățământului din 1924, durata de pregătire a învățătorilor s-a fixat la șase ani, iar perioada 1934-1948 la opt ani. Prin reforma învățământului din 1948, numele acestei instituții se schimbă din ,,Școala normală de băieți” în ,,Școala pedagogică mixtă”, nume care s-a păstrat până la 26 mai 1957. În această perioadă, pregătirea profesională a elevilor se făcea în patru ani, aceștia având la bază studiile școlii generale de șapte ani. Începând cu 1 decembrie 1957, școala poartă denumirea de ,,Școala Pedagogică Ion Amos Komensky”, nume care se menține până la data de 1 decembrie 1966, când aceasta se transformă în liceu de specialitate. Începând cu anul școlar 1966/1967, prin Hotărârea Consiliului de Miniștrii, din 6 iulie 1966, școala pedagogică mixtă se transformă în ,,Școala medie de specialitate”, sub denumirea de Liceu pedagogic, cu durata de pregătire de cinci ani, avându-se la bază școala generală de opt ani. Denumirile liceului: 1989 - 1990 - Liceul Pedagogic Deva 1990 - 1992 - Școala Normală Deva 1992 - 1998 - Școala Normală ,,Sabin Drăgoi” Deva 1998 - 2003 - Liceul Pedagigic ,,Sabin Drăgoi” Deva